Nicoleta Iftodi – Viroză de Toamnă

De plânge luna peste frunze sau soarele se-ascunde-n crizanteme,
un fel de urlet se aude şi mi se scurge printre vene.
Un fel de haită se iveşte pe dealul flămânzit de noapte
şi umbra ei înmărmureşte şi glasul ei aduce-a moarte.
El, lupul-rege, se desprinde din haită ca şi o nălucă,
se-nvârte printre măcieşuri, de poale timpul îl apucă,
şi-aruncă colţii-n carnea florii şi o jupoaie de pe oase
Adio, miros de copilă! A trupuri de femeie amiroase.
Parfumul se ridică peste aştri şi aştrii tremură de frică:
că-n beznă a căzut o steauă şi frântu-şi-a şi o aripă
Iar lupul bântuie pe dealuri, oriunde el se tăinuieşte
şi dacă nu găseşte-o stână? şi dacă steaua o găseşte?
E trist. şi spaima se răsfrânge peste lume
dar clopotele nu au limbă şi muţii nu au rugăciune.
E frig şi toamnă e, şi miez de noapte şi.. o haită
copii fără de crez la colţuri de secunde îi aşteaptă.
Şi trist poetul opinteşte dealu-n spate spre-a dimineţii abatoare
că cică zorii fac dreptate şi pentru un viol de floare,
dar ameţiţi sunt şi călăii desprinşi din cheful de-ntuneric –
lumina ameţită e de-o haită şi de un lup cu râs veneric.