Mă urmezi, melancolie!
Visătoare mă-nsoțești!
Fie că mă-nalț, sau fie
Că mă pierd, alături mi-ești.
Mă petreci prin stânci cu jnepeni,
Unde vulturii domnesc,
Unde brazi pe culmi stau țepeni
Printre ape ce vuiesc.
Morții, sus când mi se-arată
Și când lacrimi mă pătrund,
Fața mea întunecată
Lin, în sânu-ți mi-o cufund.
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație intimă cu melancolia, personificată ca o prezență constantă. Vorbitorul găsește consolare în natură și chiar și în gândul morții, cufundându-se în brațele melancoliei.
