Când vântu-şi sună-n toamnă metalicul său ştreang
Şi limba frunzei roşii pe ramul mort tresare,
În poala amintirii, ca un motan, îmi sare
Străvechea ulicioară cu-acustică de gang.
Ca un canal cu-o dungă albastră de ulei
Pe fundul cărui curge cotidianul freamăt,
Sonora stradă-ngustă se-nfundă ca un geamăt
În liniştea fluidă a Senei, lângă chei.
Fereste, faţă-n faţă-şi amestecă tăcut
Răsufletul fierbinte şi intim ca-n taverne –
Şi niciodată luna nu se cufundă-n perne.
Nici soarele nu intră vreodată-n aşternut.
Sub felinarul roşu, şerpi repezi de parfum
Se-ncolăcesc pe umeri, pe sâni şi gâturi albe,
Pe-al căror fildeş sună arginţii strânşi în salbe,
Sclipind prin matitatea perdelelor de fum.
De-obsesia aceasta nu pot scăpa decât
Sfărmându-i amintirii coloanele de templu
Şi – dezvelindu-i cerul – azurul să-i contemplu,
Dator să-i smulg candoarea din marele urât.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri puternice legate de o stradă veche, plină de mister și contraste. Naratorul își dorește să scape de obsesia acestei amintiri, căutând o puritate dincolo de aspectele mai puțin plăcute ale trecutului.