Suntem scafandrierii adâncului din noi.
Cu tâmplele şi ochii sub sticle şi oţele,
Uitând că taina încă se-ascunde-n flori şi stele,
Ne cufundăm adesea-n vertical convoi.
Visăm o nestemată cu magice puteri
Ce doarme de milenii în scoica fermecată,
Un vis rotund prin care gândirea însetată
Să simtă armonia tăcutelor tăceri.
Plutim flămânzi pe stranii, fluidice poteci,
Bând aer dintr-o ploscă uşoară cum e umbra –
Când tâmplele şi ochii îşi ard lumina-n sumbra,
Acidulata undă a raţiunii reci.
Dezamăgiţi de fata morgana din străfund,
Scafandrieri vremelnici ne ridicăm la soare
În fluviul de arome, culori şi desfătare
Cu fulgerări de cântec ca păstrăvii pe prund.
Timpanele ni-s arse şi mirosul închis,
Iar pe retină faur şi caligraf ni-i gândul.
Susurul apei – clarul, parfumul florii – blândul,
Şi curcubeul-naltul pe veci pierdute ni-s!.
Odinioară pieptul puternic palpita
Îngemănat cu pulsul vieţii vegetale,
Iar simţurile toate dădeau măriei-sale
Naturi un bir melodic şi struna ei cânta.
Din foişorul tidvei, acum, imperial
Privim împrejurimea tăcută şi vasală.
Dar unde ni-i urechea s-audă că se-nşeală
Şi unde-i ochiul care să vadă sideral?.
Un tril, şi basmu-ncepe. Un freamăt.. O, minuni
De care fruntea asta mereu se tot loveşte
Asmeni unui flutur ce zboară pământeşte,
Beat de lumini, deasupra adâncilor genuni!
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea zadarnică a sensului în adâncurile interioare și dezamăgirea rezultată din pierderea conexiunii cu natura și simplitatea. Scafandrierii, simbol al căutătorilor, se ridică la suprafață, conștienți de pierderea frumuseții și a armoniei naturale.