Nicolae Labiș – Pinguinul

Stau și țintesc cu ochiul mare și negru
Negura genunilor de sub mine.
Mă pregătesc să mă avânt în zborul cel mare
Și încă nu pornesc.
Ploile udă penele mele roșii
Și vântul îmi înfioară aripile ca pe niște flăcări.
Eu stau și țintesc cu ochiul mare și negru
Negura genunilor de sub mine.
Mă gândesc ca șaman cu o dimineață de toamnă
Rece, umedă și însângerată de zori,
Irosind în țărână modernă
Bruma scânteietoare care va muri
Mă gândesc că mă trec cu fiecare dimineață de toamnă
Pentru ca să revin mereu în alte dimineți,
Pururi la fel de rece umed și însângerat
Irosind scântei și țărână murdară.
Când îmi aplec capul sub aripă
Și-mi ascult gâlgâirile roșii ale inimii.
Mi se pare că aud trecutul vuind subtil
Răzbind până la mine și dincolo de morțile mele trecute.
Aud cum clipește fluviul albastru
Și barca piticului Li Tai-pe cum trece încet.
Aud cântecul clopoțeilor de aur de pe lira lui
Și dansul stelelor bete de sub glasul lui subțire pierdut și tulburător.
Apoi deodată aud gâlgâind ceva, ca un pocal răsunător pe gâtlej –
E piticul Li Tai-pe care se înalță în canalul aurit, sub stele
Mi se pare că sunt scăpări de spadă
Și trosnete de cupe ce se sfarmă de tavan..
În clinchet de mandale galbene
Aud cum Francois cânta un cântec de beție.
Vântul de chihlimbar vibrează în cristaluri.
Și banii de aur roșii licăresc la fund..
Pribeagul Francois scapă spada și adoarme cu fruntea în podea
Și visează că ștreangul îl cheamă, și râde prin somn.
Scot capul de sub aripa roșie și privesc –
Mă aflu pe ghețarul rătăcitor al veacului meu,
Am trecut prin cele mai crâncene furtuni
Și mă așteaptă alte furtuni și mai crâncene..
Mii de pinguini roșii bat din aripi, dezlănțuiți,
Împingând ghețarul meu mai departe.
Și ghețarul însuși e parcă un cheag de sânge uriaș,
Hălăduind fără rost
Prin oceanul în care s-a revărsat fluviul albastru și fluviul galben –
Eu stau și țintesc cu ochiul mare și negru
Limanul îndepărtat.
Mâine mă voi avânta în sfârșit în zborul cel mare,
Ca să-mi însemnez cu propriul meu sânge dâră roșie pe azur,
Sub ochii uimiți ai micilor pinguini roșii.
Desigur, nemărginirea mă va sorbi – Icarul nou –
Mieii pinguini vor țipa jalnic, fâlfâind dezlănțuiți din aripi
Și cheagul de sânge va pluti mai departe
Către liman, în oceanul albastru și galben.
Apoi, ca o dimineață de toamnă,
Voi veni din nou, ca aripi albe,
Ca să-mi împlinesc chemarea destinului.
La polul alb va lumina ziua albă
Și vor crește mari arbori, albi, cu poame de argint.
Pinguinii albi vor țipa din nou, a veselie, văzându-mă
Și-mi vor da să sorb vinul alb..
Eu voi cânta cântece cristaline ca gheață
Și voi râde cu râs de sidef,
Apoi voi privi zăpada caldă
Cu culoarea albă revărsată peste tot, ca un drapel.
Îmi voi vara din nou capul sub aripă.
Voi auzi gâlgâirile amestecate ale inimii
Și voi cânta odată, în gând,
Cântecele multicolore și depărtate ale trecutului –
Îmi voi scoate capul să privesc,
Ochiul meu mare și negru nu va mai vedea nimic
Și cu curajul deznădăjduit pe care-l am în sânge
Voi porni impetuos în ultimul zbor.
Mă voi duce ca odinioară, dar mult mai departe, spre infinit
Și-mi voi urmă ultima dată soarta miticului Icar.
În urmă mea, poate albul va fi pătat cu albastru
Albastrul iar cu galben, galbenul cu roș.
Omenirea poate își va începe viața de la cap
Cu trosnete de scântei și țipete de pinguini.
Și chiar dacă spiritul meu va mai pluti peste toate
Pământul inimii mele pururea nu va mai fi.