Nicolae Labiș – Neliniștea

Nu stă în firea noastră limfatică-mpăcare,
Ci fulgere în suflet și flăcări ne tresar.
Noi am avut la creștet aceeași ursitoare –
Neliniștea, cu dorul ei amar.

Nu-i om să poată-ntâiul sărut al ei să-l șteargă,
De nu e gol la suflet, de nu i-i gândul gol.
Oricând și orișiunde prin vine ea ne-aleargă,
Mai tare decât orice alcool.

Dar dacă, buciumându-și chemarea-n ani de luptă,
Nu ar fi dat Partidul vieții noastre țel,
Neliniștea umană, veghind neîntreruptă,
Ne-ar zbuciuma făptura în alt fel.

Neliniștea femeii c-un prunc flămând ce mâine
Va crește umilinței supus, calic, hoinar,
Neliniștea țărânei uscate, a țărânii eu
Ce-așteaptă-o ploaie caldă în zadar;.

Neliniștea iubirii de-avere-ngrămădită,
Cântată tragic seara în doinele din sat,
Neliniștea acelor răchite despletite,
Ce le desparte răul tulburat;.

Neliniștea gândirii ce se-ncălcește-n goluri,
Neajungând ideea ascunsă-n depărtări,
Neliniște a undei ce putrezește-n ghioluri,
Vibrând sub vânt de dorul mare-i mări..

Noi, altfel de neliniști ne agităm sub frunte,
Neliniștea furtunii, a nourilor grei,
A râului ce zburdă nerăbdător din munte
Către turbine ce rodesc scântei;.

Neliniștea acelui ce-n gliile fertile
Cu trudă răsădește pomi, flori și câte-un vis,
Neliniștea iubirii ce-n candide dactile
Să dăruie cu sufletul deschis;.

Neliniștea acelui ce-ndurerat ia seama
Să nu se-nfrupte hoții din bunul tuturor,
Neliniștea alarmei ce-n clopote de-aramă
Anunță grav triumful viitor;.

Neliniștea femeii ce-n leagăn de mesteacăn
Își leagănă copilul și somnul lui cel bun,
Neliniștea duioasa din cântece de leagăn,
Noi cântece de leagăn ce se spun;.

Neliniștea acelor ce știu că lupta-i dură,
Dar ca izbânda-nseamnă o viață cum n-a fost,
Neliniștea acelor ce-n dragoste și-n ura
Aflatu-și-au al vieții unic rost.

Nu stă în firea noastră limfatică-mpăcare,
Ci fulgere în suflet și flăcări ne tresar,
Căci ne-a vegheat la creștet această ursitoare –
Neliniștea, cu dorul ei amar.