În vagonul cufundat în beznă și plin,
Scăpărând de țigări și duhnind a alcool,
Prin rătăcirile încâlcite pe sine
Un cântec pustiu și gol
Închin pentru tine.
Și tu, pe banca aceasta de lemn de aur cioplit
Ți-ai purtat odinioară îndrăzneala și sfiirea,
Pământ închegat iscusit
Și oglindind nemărginirea.
Pretutindeni și aici mă ajunge
Să-mi frămânți mintea, făptură bolnavă
Cu degetele amintirii lungi,
Plămădite din slavă.
Versul acesta nemeșteșugit și greu
Se lupta cu noaptea-nstelată, cum altă
Dată sufletul păgân al meu
Se lupta cu mintea mea limpede și înaltă.
Nu-mi mai deschid arterele să scriu cu sânge
Povestea noastră, cum făcusem.
Ar curge altceva decât sânge
Și nici putere nu mai am.
Împăcarea cea lină nu-mi mai trimite cuvintele ei,
A uitat că exist
Cântecul meu scârțâie banal și trist
Odată cu toți îndrăgostiții pământului.
Trenul închipuie pe șine goana marelui univers.
Mi-i somn.
Are ceva din șuierul de moarte al coasei în mers,
Are ceva din mugurii vieții ce crapă în pom.
Iubirea mea n-are început și sfârșit
De dincolo de naștere, până dincolo de stingere.
Te voi iubi, te iubesc, te-am iubit,
Pământ înviat către zbuciumul meu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și nostalgie față de o iubire trecută. Vorbitorul se simte obosit și golit de putere, incapabil să mai recreeze intensitatea emoțiilor de odinioară. Cântecul explorează teme precum efemeritatea vieții și eternitatea iubirii, sugerând o conexiune care transcende timpul și spațiul.