Sunt camere de-acelea ce sunt pline
De noi, şi-n care sufletele noastre
Se-mprăştie tăcute şi senine
Şi se deschid ca florile prin glastre
În mijlocul tăcerii lor depline.
În draperia mobilelor grele
De pulberea nostalgicelor vise,
Şi-n galbenul masivelor perdele
De-a pururea uşor întredeschise,
Ne risipim ca nişte vechi dantele.
De-aici, al nostru suflet, când se-adună
Se furişează pentru-ntâia oară
Prin draperii, discret, şi se-mpreună
În leneşele nopţi de primăvară
Cu strălucirea razelor de lună.
Apoi nimic; puţină poezie,
Închisă-n ritmuri de epitalame,
Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie
Şi caută ca, pe minore game,
Să prăfuiască tot ce-a fost să fie.
Viaţa pregetă de-a mai străbate
Cu frământările-i necontenite
Cavourile-acestea-anticipate,
În care ne-nvăţăm pe nesimţite
Cu-a morţii veşnică banalitate.
Sensul versurilor
Piesa descrie atmosfera încărcată de amintiri și melancolie din camerele pline de trecut. Vorbește despre cum sufletele se pierd în vise nostalgice și cum viața pare să se retragă încet, lăsând loc familiarizării cu ideea morții.