În cameră cu-ncetul începe în surdină
O luptă-năbușită de umbră și lumină,
Și seara care vine molatecă și tristă
Dezvăluie-ndărătnic trecutul, și persistă
Să scoată din parfumul de flori de tuberoză,
Fantome diafane și reci ca o cloroză,
Dospită-n resemnarea bolnavului când știe
Că aripile morții pe fruntea lui adie.
Dar lunga agonie se stinge, iar regretul
În sufletu-mi pătrunde nostalgic, și cu-ncetul
Durerea mă cuprinde, și-n jurul meu se lasă
Un gol fără de margini, un gol care m-apasă,
Și sunt atât de singur, și totuși lângă mine
Îmi pare c-o fantomă se-așează, și-n suspine
Îmi spune liniștita și veșnica poveste
A umbrelor din lumea ce astăzi nu mai este,
În vreme ce pendula.. cu ce monotonie,
Își deapănă rozaru-i de grea melancolie!.
Și seara tot mai tare continuă să-și lase
Rețelele-i de umbră pe-a spleen-ului mătase
Din care-mi torc viața – și seara tot mai tare
Continuă s-adune senzații solitare
De Crist lipsit în lume de rost și care-și poartă,
În loc de cruce, numai iluzia-i deșartă.
Dar fără Magdalena, să-l ungă pe picioare
Cu mirt, și-apoi să-l strângă la sânu-i, iubitoare,
Și fără Sfântul Petru, să-l nege-n dimineața.
În care-i se va pune în cumpănă viața,
Iar ziua ce se-ncheie mai tristă ca iubirea
E tot atât de goală ca și nemărginirea.
Dar noaptea ce coboară aduce după sine
Și somnul – somnul, frate părerilor de bine
Că ies, prin ajutorul narcoticelor vise,
Din mine cum se iese pe porțile deschise,
Spre larg, mânat nainte de-ncrederea deplină
Că ziua următoare va fi ceva mai plină.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de singurătate și melancolie profundă resimțit într-o seară, evocând trecutul și fantomele acestuia. Vorbitorul se simte gol și lipsit de speranță, căutând alinare în somn și vise, cu speranța unei zile mai bune.
