Doar un cuvânt cu miros de tămâie
Întrebarea deschide mormântul în ceruri
Și nu găsește începutul/sfârșitul
Un cuvânt stăpâne deodată întinderea
De granit, de iarbă, de aer, peste ape
Peste înserarea cea mai tăcută
Cei mai mulți se odihnesc în întuneric
Lumina e o fată frumoasă cu șoldul descoperit,
Adulmecă poftele, însetează neînsetații
Cu privirea risipită peste ochii lor injectați de dorință
Se odihnesc în întuneric
În ei coboară apusuri, uitări
Adorm visul în cea mai tainică umbră
Devenind sclavi tăcerii din afara ființei
În ei fulgerul își potolește mișcarea
Despre dragostea lor viermii scriu cu gesturi discrete
Cu discreție ronțăie patul nașterii făcându-l sicriu
Doar cuvinte excremente așezate în ordinea lor firească
Despre dragostea lor morții scriu cu țărâna ascunsă
Așternută în litiera de la marginea clipei
Iată, cum dau cuvântului scop și urâciune
Și cum din nimic desfac adevărul în mii de bucăți
Să-l împart lumii în ziua în care norii
Vor împrăștia pe pământ otrăvuri,
Când ploaia va fi de partea lor
Îmi voi găsi mormântul gol străbătut de o rază
Voi căuta piatra răstignită între două tăceri
Și mărturia soldatului – vestitorul luminii
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și confruntarea cu moartea și suferința. Adevărul este fragmentat și distribuit într-o lume otrăvită, iar speranța se găsește într-un mormânt gol și o mărturie a luminii.
