Iarăși se-ntorc
vânturi de august după schimbarea la față
de pe munte coboară un licăr de lumină
peste fețele lor
o adiere și plopii încep să răsune din frunze
precum ai învia un rozmarin
precum o barză și-ar întoarce zborul dinspre sud
să ne trezească din întuneric.
Pe chipul tău se aciua lumina
fericit cuvântul ce laudă aduse
și îndurare întregii lumi
asemeni crinilor se cuvine să taci
acum și pururea în desfătarea pașilor spre moarte.
mai adevărat cu o insulă din viața aceasta dăruită ție
te știe vântul de august departe
născându-te în lumina dăruită.
Ovidiu pe țărm își împletea cu barbarii pașii
cuvintele nespuse și taina iertării
aici departe/aproape
gândul e aidoma înserării pe mare
cu mâna îți alungi vălul azi mai mult ca ieri
suferințele îți trec pragul
le alungi le strecori în penumbră în altă viață
nimicul te rabdă tăcând
vioara ce plânge a freamăt a ropot de cal
a dor sau a moarte
îmi leagă de voi clipa.
Voi arunca cenușa trupului tău în genuni
vântului care l-a răcorit dăruiască-se
după arderi de tot
Sensul versurilor
Piesa este o meditație melancolică asupra morții, amintirilor și a legăturii dintre viață și natură. Vorbește despre acceptarea sfârșitului și despre frumusețea efemeră a existenței.