Tocmai se înserează
deasupra unei case de țară
și în ogradă e o masă de lemn
la care stau și beau și vorbesc
părinții mei și părinții altora
primarul și grăjdarul
învățătorul și popa
și încă alții care stau și beau și vorbesc.
În același timp
și suprapus pe aceștia
un om cu pelerina neagră
mâhnit de istorie
sau poate de orice altceva,
în înserare se îndepărtează pe câmp
micșorându-se odată cu îndepărtarea
stingându-se odată cu înserarea.
Frânturi de vorbe, sunet de tacâmuri
gâlgâitul vinului turnat
și mai ales
strigătul învățătorului ridicat deasupra celorlalți:
– La urma urmei ce mai e și viața asta!
Și strigătul popii ridicat deasupra celorlalți:
– Nu se arată semne, degeaba ne rugăm.
Și strigătul primarului ridicat deasupra celorlalți:
– Vedem mereu aceleași lucruri! Mereu aceleași lucruri!
Suprapus peste cei de la masă
întretăindu-i parcă pe fiecare
pe câmpul înnegrit de înserare
omul cu pelerina neagră se duce
și gândurile lui se aud peste câmp:
M-am născut în cel mai rău secol cu putință
am locuit cea mai străină inimă cu putință!
Astfel se aud gândurile omului
în timp ce el se micșorează
ca o pată neagră pe o pată neagră
crescândă.
Aer apăsător și căldura calmă
lângă masa din ogradă, în umbra deplină
neatinsă de raza lămpii cu petrol
în tufișul de coacăze un freamăt mut.
Un ochi lucios cu luciu mat
un ochi cât tot tufișul de coacăze
se deschide lucios și mat și se închide.
Cei de la masă sunt cu spatele la el;
o secundă de liniște apoi vinul gâlgâind în pahare.
Suprapus pe dreptunghiul mesei
traversând în depărtare câmpul
și tăind masa totodată,
omul cu pelerina neagră
și înapoia omului cu pelerina neagră
un hectar de câmp negru se deschide deodată,
ochi lucios și opac și negru
și se închide cum s-a deschis
în timp ce omul se îndepărtează cu spatele la ei.
Câinele legat de stejarul din curte
schelălăie zdrăngănind lanțul
trunchiul stejarului se deschide
și un ochi negru lucios clipește.
– Taci potaia dracului, strigă grăjdarul
și aruncă o cană de lut după el.
O stea se lățește ca o baltă
în spatele omului cu pelerină
și bolovanul din poartă
deschide un ochi negru lucios și-l închide.
– Locuiesc într-o inimă străină, se gândește omul,
Unu este atenția lui zero,
doi și trei și patru și cinci
nu sunt altceva
decât neatenția cifrei unu,
gândește omul cu pelerina neagră îndepărtându-se
în timp ce în spatele lui
orizontul negru deschide un ochi
imens, lucios și negru
și îl închide.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă rurală statică, suprapusă cu sentimentele de alienare și deznădejde ale unui om. Acesta se simte străin de lume și captiv într-o existență lipsită de sens, în timp ce natura pare să-l observe cu ochi misterioși.