Cu sprâncenele lipite
de fereastra aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită?.
La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blândo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furând-o?.
Ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jandari, la primărie?.
O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele.
Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și melancolie, reflectând asupra unui trecut pierdut și a unui conac părăsit. Imaginea ploii persistă ca simbol al trecerii timpului și al uitării.