Omul-sunet se culcă pe limba copilului.
El e numele tuturor păsărilor.
El nu îngheață niciodată
pentru că este plimbat cu copil cu tot
în cărucioare.
Copilului îi rămân hainele mici.
Omului-sunet îi rămâne gura copilului mică.
Copilul se duce la școală – omul-sunet devine semn de carte.
La sfârșitul liceului dăm foc cărților.
Plecăm cu trăsurile, bem țuică.
Omul-sunet zbiară în flăcări, dar nu se predă.
După aceea se poate vedea
omul-sunet
cum umblă în cârji și cu ochi febrili
interesându-se de adresele maternităților.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și transformarea identității, folosind imaginea omului-sunet ca simbol al memoriei și al experiențelor copilăriei. Acesta evoluează odată cu copilul, de la o prezență intimă la un simbol al trecutului, refuzând să dispară complet chiar și în fața uitării.