Neobișnuit cu pomii,
alt câmp magnetic parcurgând,
arzând pe fața mea eonii
ai unui altui gând.
Trag aerul venirii mele
și soarele, rămas de-atunci,
între cu totul alte stele
pe-orbite, da, mult mai prelungi.
O, tu, ființa mea pătrată,
secundă smulsă virginal,
cortul privirii verzi arată
steag mare peste regnul animal.
Și iarăși ard un pod cu turle
întins deasupra unei vremi,
și-un Ierihon dărâm prin surle
să nu-l mai vezi, să nu-l mai temi.
Timp, timp, sunet din șiră
smugând un rece și nocturn
acord urlat de corzi de liră
căzută-n șanțuri jos, din turn.
Și iarăși ard un pod, și încă
un pod și încă unul.
Timp, timp, mandibulă de stâncă
cu dinți pe care suie fumul.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema timpului și a transformării prin imagini poetice puternice. Vorbește despre ciclicitate, distrugere și reconstrucție, sugerând o călătorie interioară complexă și o contemplare asupra efemerității.