Nichita Stănescu – Blândețele și Ferocele Activități ale Însuflețiților și Neînsuflețiților

I.
Deodată gândul mi s-a schimbat în vedere
și ea a început să mă doară
ca o dezmorțire.
Un fel de creștere de picior
pentru salt pe secundă.
Deodată, totul a început să treacă și să se treacă
să nu mai stea și, –
să se alerge.
Ghimpi mi-au crescut în interior
înțepând ceea ce ar fi trebuit să mă învelească.
Să rupi ce n-a existat niciodată
și ruptura să-ți fie lumină
durere ca o trombă
în absolutul deșert!.

II.
M-am pomenit mâncând fără să-mi fie foame
m-am pomenit respirând lapte
fără a mă fi sufocat vreodată
înainte de aceasta.
M-a încercat un sentiment
ca o apăsare
când niciodată avusesem greutate.
Mai târziu am știut că el era frica.
Din necuprins mă micșorasem deci.
Altfel cum?
Altfel de ce?.
Câtă singurătate
a fi!
Ce fel de unu și total
a avea!.
Nici târziu și nici devreme
rupturi ale desăvârșitei liniști
Lumini, pentru că lumina
menită este punctului.

III.
Și pentru că deodată suntem mulți
și pentru că deodată există sus și există jos
și pentru că deodată ne este foame unul de altul
și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit
sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri
sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în fapturi.

IV.
De ce ne-o fi trebuit nouă lumina
și ce este această ruptură numită lumină
De ce a trebuit să devenim puncte
când nefiind eram totul.

Sensul versurilor

Piesa explorează transformarea stărilor de existență, de la unitate la fragmentare și apariția fricii. Ea pune întrebări despre necesitatea luminii și a individualității, sugerând o nostalgie pentru starea inițială de totalitate.

Lasă un comentariu