Nichita Stănescu – Axios, Axios

I. Expunere
Deplasare spre roșu, mereu aceeași deplasare
spre roșu
o, linii spectrale ale vieții mele,
îndepărtare secretă și perpetuă
a insului de sine însuși,
pretutindeni și cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretutindeni,
din pricina felului în care poleiește totul
cu acel „sine” de carne și sânge,
cu acel „sine” de carne și de sânge lăsat deodată
liber, față de propria-i inimă,
apt să-înconjoare orice obiect
în speranța desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii….
Vai mie, și mai ales – vai
neîntreruptei deplasări spre roșu
a tot ceea ce făcea ființă
continuându-mi creierul obosit.
O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor față de degete.
Și totuși, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.
Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,.
urât de umbra copacului,
frumos fără pricină,
nici n-aș putea să mai fiu,
dacă n-aș auzi tot timpul
și dacă nu aș vedea tot timpul înfățișarea
fără de sens a-ndreptățirii mele.
Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămânță!.
El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroșesc lentilele de sânge….
Axios, Axios! ….
El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea.
El are suflet, e puternic,
el are trup și este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.
Dar Axios, Axios!
El este, el e.

II. Pastorala
Ce bine, ce bine
că nu sunt ca tine
că nu ești ca mine
azi și în vechime.
Tu vii cu ai tăi,
eu plec cu ai mei
tot din trei în trei.
Când vii tu – e verde
când plec eu, se pierde
umbra printre pietre.
Ce bine, ce bine
că din înălțime
tu îți lași aripa
să-mi clocească clipa
clipa ca un ou
dublă în ecou
și la vale triplă
până la aripă
cum se mai întâmplă….
Ce bine, ce bine
că bine de tine
care nu ești Nimeni,
și nu ești Nimica,
sugându-mi doar frica
din osul ce-l am
când în mine stam
însuși fiind de față
cu a mea viață.
Ce bine, ce bine
frunză și-un ciorchine,
ciorchine cu boabe
plimbate-n trei roabe
duse la zdrobit
pentru infinit.
Și la stors curat
pentru înnoptat
și la dărâmare
pentru ora mare
ruptă-n clipe line
ce bine, ce bine!.

III. Expunere
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere,
apt de a fi hrană,
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinți înapoia ochilor,
înapoia frunții,
înapoia cefei,
mai prejos de creștet,
mai presus de omușor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spațiu.
Ha, mâncam destine
mereu alte destine,
destinul de lobodă,
destinul de taur
destinul de porc.
Dinții mei – prietenii cartofilor
depun mărturie despre gustul lor
și numai spinarea limbii mele –
o, câtă vreme ar putea să vorbească,
povestind
despre greutatea vinului, despre
limpezimea apei,
despre focul alb al laptelui,
suavul dop de guri
de noi-născuți, în fermentație….
Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrănește cu alte destine.
El se hrănește ca să fie hrană la rânduri,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.
El paște ca să fie păscut,
bea ca să fie băut,
înfulecă urând să fie înfulecat,
înghite ca să fie înghițit.
O, foame,
tu îmi îmboldești totdeauna creștetul
cu o aură de dinți.
Ne hrănim ca să fim hrană,
mâncăm ca să putem fi mâncați,
da atunci când pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare,
mirosul de mirosit.
Axios, Axios!
El se ține departe de trupuri;
mirosul îi e doar înșelăciune,
iar urma lui, în mocirlă,
e numai un fel al noroiului de a fi.
Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de față
fiindcă nu are față.
Pentru că n-a pus fața
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.

IV. Pastorala
Frunză neagră de pom ars,
mă gândesc la Anahars
mă gândesc la focul veșnic,
care stă în cer ca-n sfeșnic.
Mă gândesc la tot ce arde
cum e sunetul în coarde
cum e apa între maluri
ridicată-n sus, de valuri,
și înflăcărată-n spume
care-neacă-atâta lume
în flamba de foc lichid
descrisă de Euclid.
Frunză albă de pom lin
cuget iarăși la Plotin
și la adevărul sferic
plămădit din întuneric
în care mai an
fuse un cioban
cu-o turmă de oi
dusă în zăvoi
și alți doi ciobani
mult mai ortomani
la apus de soare
ce-au vrut să-l omoare….

V. Expunere
Sătul, sătul până la gât
sătul, sătul până sub bărbie
dar cu gura flămândă
și cu limba neuscată
de apa unei vorbiri abia izvorâte.
Spun lucrurilor pe nume,
spun „tu” copacului,
mă adresez pietrei cu „mă”,
îi spun „bă” câinelui.
și dacă vreunul dintre ei
mă-ntreabă ceva
îi răspund cu „îhî” sau cu
„î”
fără grijă de vocale
pe care de multă vreme le-am trimis
ostatice
celui mai mare peste vorbire
ca să-l lingușesc
ca să-l asigur
de supunerea mea față de el.
O, mai-marele nu are gură!
Vorbirea lui nu încape vorbe.
O, mai-marele n-a avut nicicând gură.
El a avut în schimb cu sine, adevărul
O, mai-marele gusta vorbirea,
are dinți la urechi,
se hrănește cu sunetul cuvintelor.
El are dinți la nări,
se hrănește cu mirosul cuvintelor,
dar nu are gură, nu,
nu are gură, nu are gură,
n-are în locul gurii nimic
nimic, nimic
cum este nimicul dintre stele
cum este nimicul dintre degete….
Dar el
singurul
știe adevărul
și ar putea să strângă stelele
cum strângi degetele în pumn –
el
n-are însă în cine să lovească.

VI. Pastorala
Și-am zis fluier, și-am zis frunză,
și-am zis femeie lehuză
și-am zis piatră ce-a născut
pietrele de la-nceput.
Și-am zis apă care curge
până când se face sânge
până când se face mare
cu bocet în ea de sare.
Cine vrea să se înece
să se-nece într-o lege,
cine vrea să-și deie foc
încă are mult noroc
că pădurea are lemn,
dacă-i face-amnaru’ semn.
Numai pentru spânzurați
și la cei crucificați,
și la cei morți prin otravă
ori cu capul fruct pe-o tavă,
le spun poate c-au greșit
frunză verde pom chircit.
Mai bine să mori mâncat
risipit și adâncat
în pântec de lup flămând
în zăpadă alergând
fluieraș de os
cântându-i noros.

VII. Expunere
Litere, litere, sunete, sunete,
locuitori ai cuvântului
praf de pușcă al glonțului;
migrează iubirea mea spre roșu
îndepărtându-se de mine.
Abia dacă azvârl după ea
un cuvânt –
frânghie silabică.
Fuge ochiul meu
spre linia spectrală, spre linia roșie,
cu cât sunt mai aproape, fugind
de fuga luminii
cu atât mă trădează mai tare
în numele a ceva care nu există,
în cinstea cuiva
care nu s-a născut.
O, voi sumbre păcate față de propriul trup,
genunchi trădător, și umăr laș,
pântec insolent, coastă
prea fragilă ca să slujești unei corăbii,
stern emoționat pentru nimic, arcadă
încoronând un ochi miop, bărbie,
călcâi al Achile, în plină față
implantat, șold
învinețit de greutatea unei săbii
și voi, vertebre, cranii ratate
parcurse de singurătatea măduvii.
Tu, beregată, tu, draga mea,
tu, sclava mea iubită,
tu, rădăcină a copacului numit
„Axios! ”
Numai tu mă iubești
numai din tine se naște
„Axios! ” cuvântul din flori.
Axios! Axios!
El nu a greșit-dacă
nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe.
Ah, dacă ar fi avut numai silabe…
Axios! Axios!.

VIII. Pastorala
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
osul umărului alb
mirosul de ceafă, dalb,
ochiul cel închis dormind
călcâiul în zbor fugind.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele
toate subțioarele
chiar și arătările
și înfățișările….
Dar rămân tot nesătul,
trupul tău nu mi-e destul
umbra ta nu mi-e prea lungă
nici mirosul tău din luncă.
Scumpule, străinule,
ți-aș mânca și vinele
dar nu-mi place sângele.
Sângele ca sângele,
mai ales cuvintele
ce-ți apără vintrele.
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele.
Tu mă lași mereu flămând
de îndepărtatul gând.
Cerc să mușc de din cuvinte
umbră cad, de pom, cuminte,
Scumpule și dragule,
mânca-ți-aș picioarele…