Nichita Danilov – Abel

Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
Bărbatul e înalt și poartă
o mantie albă cu glugă.
Fața lui este trasă.
Trece un om despicat în două,
pe o stradă într-adins înfrigurată,
fix la orele șapte și un sfert după-amiază,
și fața lui este trasă.
I se văd plămânii, creierii, inima.
Inima bate,
plămânii răsuflă,
creierul gândește:
”L-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și el m-a ucis,
l-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și acum iată-mă înjunghiat
de fratele meu..“.
Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
– Încotro, Abel, încotro?
Prima jumătate pășește cu un pas în față,
cealaltă cam la un pas distanță față de prima.
Omul duce într-o mână
un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
fix la orele șapte și un sfert după-amiaza.
Prima față a lui e trasă,
și a doua de asemenea trasă.
Duce într-o mână un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
Capul de miel deschide ochii și behăie,
și paloșul sângerează.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
și deasupra lui ușor se înnoptează..