Am poposit pe panta-nfiorată
De soarele ce-n ochi îți tremură
Și mâna ta mladie, luminată.
Ca un grumaz de lebădă, țara
Pe fruntea mea o dâră de jaratic
Era o zi de vară și era.
Un vânt îndemânatic și molatic
Și-n păr îți răsfira îmbătător
Mirosul viu al cimbrului sălbatic.
Sub brațul tău visam și mi-era dor
Și tot mai dor de degetele tale
Să mă topesc în desmierdarea lor.
Părea că-n floarea mâinii tale pale
Setoasă inima mi s-a-ngropat
Ca o albină-n pâlnii de petale.
Iar împrejur, părea redeșteptat
Și smuls de-a ta fermecătoare mână
Un dor cu dorul meu îngemănat.
Ca nămile târându-se-n țărână
Din largul zilei ce le-nfierbântă
Colinele culcate într-o rană.
Cerșeau, setoase, desmierdarea ta.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă și nostalgică a vorbitorului față de persoana iubită, folosind imagini puternice din natură pentru a ilustra intensitatea sentimentelor sale. Mâna persoanei iubite devine un simbol al alinării și al refugiului, iar dorul se împletește cu peisajul înconjurător.