Ce frumos e parcul, atunci când îl privești cu mintea goală și cu câțiva
tovarăși. Dar dacă ai fi singur, ai putea vedea oamenii flămânzind cu sufletul care trăiesc într-o pace și o bucurie falsă, mult prea ocupați cu îngustul și veșnicul vis mult prea concentrat al microcosmosului lor, nu pot vedea păsările care mor, frunzele care cad și crengile copacilor care se uită în jos. Este imposibil, ca filosof fiind, să nu observi toate acestea și să nu te ducă gândul la faptul că nu ești mai diferit decât frunzele se ofilesc și dispar, în timp ce bate vântul furios, oare ce îți poate el spune? Parcul e un mormânt! Morții tac pe veci! Deși au atât, atât de multe de spus!.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra frumuseții aparente a parcului, contrastând-o cu o realitate mai sumbră, unde oamenii sunt prinși în propriile preocupări, ignorând efemeritatea vieții și apropierea morții. Parcul devine un simbol al morții și al tăcerii, unde chiar și cei care au multe de spus sunt reduși la tăcere.