Un gramatician se îmbarcase pe-un vas.
Cu vanitate, întorcându-se spre cârmaci, îl întrebă:
„Gramatică știi?” „O, nu!” răspunse celălalt.
„Atunci, jumătate din viață ți-e pierdută.”
Își simți cârmaciul inima rănită de tristețe;
cu toate astea, pe moment nu-i răspunse.
Dar vântul într-un vârtej aruncă nava.
Cârmaciul, atunci, gramaticianului îi strigă:
„Știi să înoți? Hai, spune-mi, știi?”
„Despre înot să nu mă-ntrebi nimic.”
„Ei bine, gramaticule, viața ți s-a sfârșit,
nava se năruie-n vâltoare.”
Renunțare trebuie, să știi! Nu gramatică;
dacă renunți la tine, atunci aruncă-te fără primejdie:
unda marină aduce mortul la suprafață;
dar cum să te salvezi, când te afli în viață?
Din moment ce mort ești de atributele umane,
plutești pe marea misterelor divine.
Sensul versurilor
Piesa ilustrează importanța umilinței și a renunțării la ego în fața pericolelor vieții. Cunoștințele teoretice, precum gramatica, sunt inutile în situații de criză, unde adaptabilitatea și renunțarea la sine sunt esențiale pentru supraviețuire.
