Mircea Ivănescu – Parabolă

Și totuși îmi amintesc – într-o dimineață ca asta de acum
Am fost într-un oraș până atunci necunoscut – m-am dus
Pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
Din spate, ca o pisică speriată – și acolo, în fum
De iarnă cu cețuri nedeslușite, am stat în picioare
La o masă înaltă, și mi-am făcut socotelile sufletești. (ea
Pe vremea aceea nu exista).
Afară era moină, urâtă și o mare,
Din totdeauna știută, zădărnicie. Îmi spuneam,
N-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
Cu mese înalte, cu oameni străini, care nici
Nu mă iau în seamă – și, într-adevăr, aveam
Să văd mai târziu că avea să fie așa.
Ea însăși, chiar dacă acuma fiind, e ca și cum nici n-ar exista.

Sensul versurilor

Piesa reflectă asupra unei amintiri dintr-un oraș necunoscut, unde naratorul se simte singur și contemplă zădărnicia vieții. Experiența este marcată de un sentiment de inevitabilitate și de absența unei persoane importante din viața sa de atunci.

Lasă un comentariu