Și totuși îmi amintesc – într-o dimineață ca asta de acum
Am fost într-un oraș până atunci necunoscut – m-am dus
Pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
Din spate, ca o pisică speriată – și acolo, în fum
De iarnă cu cețuri nedeslușite, am stat în picioare
La o masă înaltă, și mi-am făcut socotelile sufletești. (ea
Pe vremea aceea nu exista).
Afară era moină, urâtă și o mare,
Din totdeauna știută, zădărnicie. Îmi spuneam,
N-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
Cu mese înalte, cu oameni străini, care nici
Nu mă iau în seamă – și, într-adevăr, aveam
Să văd mai târziu că avea să fie așa.
Ea însăși, chiar dacă acuma fiind, e ca și cum nici n-ar exista.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei amintiri dintr-un oraș necunoscut, unde naratorul se simte singur și contemplă zădărnicia vieții. Experiența este marcată de un sentiment de inevitabilitate și de absența unei persoane importante din viața sa de atunci.