Te asemui cu bună îndreptățire cu acea noapte de
iarnă liniștită, rece, în care duhurile s-au înstăpânit
asupra mea, în tine nu-mi mai strălucește soarele,
în tine îmi fulgeră mii de stele, și toate cele mărunte
pe care le luminează ziua mi se topesc pe
nesimțite în toate contrarietățile lor colțuroase într-o
revărsare sublimă, tu ești rece și prietenos mie
și liniștit ca noaptea luminoasă de iarnă.
(Bettina Brentano).
Și deschid cartea – o carte care nu vrea să fie de basme – și acolo citesc – „te asemui cu îndreptățire cu acea noapte de iarnă liniștită, cu o subțire înfiorare de frig, în care duhurile și-au așezat străvezie
înstăpânire asupra mea – în tine nu strălucește pentru mine soarele, în tine îmi fulgeră mii de stele – și tot ceea ce în lumina zilei are aurii înțelesuri și, contraziceri bont colțuroase, acum își topește claritățile înghețate – și se face o lume rece, o scoborâtă lent pace, limpede, liniștită – așa cum ești tu – ca o noapte luminoasă de iarnă” – și închid cartea – astea sunt șoapte
din cărți – și îmi spun că nu mai am acuma ce face cu vorbe din cărți – câtă vreme realitatea e doar câte o înceată clipă, în care e o ființă care nu-și ridică încă fața iluminată.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și introspecție, folosind imagini ale iernii și lecturii ca metafore. Vorbitorul găsește o rezonanță profundă în cuvintele dintr-o carte, dar se confruntă cu dificultatea de a aplica aceste cuvinte la realitatea imediată.