Se zguduie orașul de plânsul tău, adio,
și gloria-i vândută și stârvul poartă bici,
fiindcă iubeai amurgul ai fost trezit spre ziuă
când masa de petreceri surpase sub furnici.
Le mai rămâne, Doamne, mașinilor să plângă,
cu pleoapele țăranul să secere un lan,
un scaun să detune o predică adâncă,
să izbucnească floarea de sânge din ocean.
Peste măcel un înger să nu mai zboare-n glumă,
femei automate să pâlpâie exact,
nimicul să se-mbrace-n baloane roz de spumă,
să cadă nori sintetici ca la un ultim act.
Dar să nu vii cu rana deschisă pe tarabă
ca fluturele trândav înțepenit în flori,
industriei îndeasă-i călușul greu de iarbă,
iar cerului trimite-i aceleiași scrisori.
Să-ți tragi realitatea pe piept ca o cămașă
până-au s-asude-n piețe statuile de ghips,
să vezi cum libertatea îmbătrânită-n fașă
e îndopată zilnic cu-același lapte fix.
Pe-o scândură subțire să traversezi potopul,
armonica umflată să-ți joace după gât,
căci te-a iubit nimicul și te-a uitat norocul,
se zguduie orașul de plânsul tău… Atât!
Sensul versurilor
Piesa descrie un oraș în decădere, sufocat de artificialitate și pierderea valorilor. Individul se simte alienat și copleșit de un viitor sumbru, căutând o cale de scăpare într-o lume lipsită de speranță.