Iluzia de zahăr s-o frângem pe genunchi,
mireasma orei lasă în noi mai mult eroare,
de parcă nimfe albe s-ar dezbrăca în trunchi
ademenind străinii în scorburi de răcoare.
Şi staulul primeşte la iesle un pian,
agii colindă steaua prin pulpele femeii,
din plictiseală urcă Sisif un bolovan
şi păcăleşte nu ştiu a câta oară zeii.
o limbă de zăpadă vorbeşte-n vară stins,
în stelele ştiute oficiază vinul,
un şarpe leagă roua edenului încins –
când azvârlim cu pietre şi călărim destinul.
Sensul versurilor
Piesa explorează iluzia și efemeritatea timpului, sugerând o căutare a sensului într-o lume plină de erori și tentații. Imaginile poetice evocă un sentiment de melancolie și contemplare asupra destinului.