Nicicând peste puhoaie nu se va revolta
floarea țâșnită numai de paradă,
e ca și cum intrând în casa ta
ușa ți s-ar deschide tot în stradă.
Naivii cred, vai mie, că cel ce-a traversat
în fugă râul zilei poate-i trimis de stele
nebănuind mătasea din trupuri de-necat
ce-i sprijină sub ape picioarele-i prea grele.
Și-o piatră dacă noaptea o lași la țărm vei ști
că mâine-n zori tot piatră închisă-n sine șade,
cândva sfidam talazul cu plete aurii,
acum când pipăi norii, numai cenușă cade.
Dacă-n prăpăstii sigur voi fi zvârlit, mă-ncânt
de flora ce-mpânzește pereții-n verticală,
mai bine hoț de fluturi și vânzător de vânt,
decât proprietarul vâlcelelor cu smoală,
căci stăm de mult cu toții la masa nimănui
și-oricum cel singuratic tot pentru noi disperă
când bate-n geam cu-o roză, când plânge în statui,
când moartea-i poartă tandrul surâs la butonieră.
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și fragilitatea existenței. Vorbește despre cum aparențele pot fi înșelătoare și despre inevitabilitatea morții, sugerând că, în ciuda frumuseții efemere, ne confruntăm cu o realitate sumbră și dezamăgitoare.