Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
loveşte-mi coasta şi-ndelung voi spune
– adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înşală moartea.
M-aud şi eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrâneşte-n drum până la mine –
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Şi de s-ar deşira nu m-aş întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut şi-n aşteptarea vocii
rob lespezii să fiu şi bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură –
şi ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (şi n-a fost verbul
suit la bolţi naintea ei din abur?).
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de sacrificiu și renunțare la sine în fața unei forțe superioare, Uran. Vorbitorul pare să caute o formă de vindecare sau purificare prin această lepădare, acceptând suferința și tăcerea în locul ecoului altor locuri.