Bate vântul, bate
Frunza codrului
Vestește furtună-n
‘Naltul cerului,
Câte-o creangă pică
Până la pământ,
Codrul n-are frică,
Crengi destule sunt,
La om necazuri când vin
Unul de altul se țin
Și când lacrimile curg
Drept la inimă ajung.
Frunza-ngălbenește
Când cad brumele,
Dar codrul trăiește
Cu drag iernile,
Flori de gheață albe
La izvoare vezi,
Țurțuri prinși în salbe
Pe la brazii verzi,
Tinerețea omului
Nu-i ca frunza codrului,
Flori la tâmple când apar
Începe traiul amar.
Primăvara vine
Codru-i verde iar,
Curg izvoare pline,
Florile apar,
Plin de viață cântă
Codru-ntinerit,
Parcă niciodată
N-o îngălbenit,
Bătrânețea omului
Tot merge pe urma lui
Și îi face viața grea
Să-și uite tinerețea.
Codrule, măi frate,
Ca tine de-aș fi
Aș lăsa deoparte
Toate grijile,
Aș cânta la lume
Doar de joc și dor
Dac-aș fi ca tine
Tot nemuritor,
Dar sunt om și sunt lăsat
Să trăiesc numai o dat’,
La mine tinerețea
Nu-i, codre, ca frunza ta,
O dată dac-o trecut
Înapoi n-o mai venit,
Doar când anii-n brațe strâng
Tot ca ramul tău mă frâng.
Sensul versurilor
Piesa compară ciclul vieții omului cu cel al naturii, evidențiind efemeritatea tinereții umane în contrast cu perenitatea codrului. Vorbitorul își exprimă dorința de a fi ca pădurea, lipsit de griji și nemuritor.