Ploaia, buruiană deasă,
vrea pământ de cer să țeasă,
și pe vechi și-atâtea căi
ploaia șterge pașii tăi.
Pe unde-am iubit odată
crește buruiana beată,
părul tău se stinge-n ploi,
nu mai știm nici noi de noi.
Și ca ploaie, și ca vânt,
ne tot pierdem în pământ.
Sensul versurilor
Piesa evocă sentimente de melancolie și pierdere, folosind ploaia ca metaforă pentru trecerea timpului și ștergerea amintirilor. Vorbește despre cum iubirea și identitatea se pot estompa odată cu trecerea timpului, lăsând în urmă un sentiment de dezorientare și pierdere.