Mihail Săulescu – Pe Strada Asta Tristă

Pe strada asta tristă, pustie, solitară,
Atâta vreme este de când tot merg mereu,
Și nu-nțeleg, în strada aceasta solitară,
Ce poate să mă cheme, ce poate să-mi apară,
De merg de-atâta vreme, doar umbra mea și eu.
Nu-i nimeni — și lumina de pale felinare
Împrăștie în aer cu calmul ei de mort
Ceva din altă lume, ceva din depărtare,
Ceva în care parcă-i o mistică chemare
Spre care parcă pașii neînțeles mi-i port.
Mă urmărește noaptea cu liniștea ei rece,
Mă cheamă înainte un gând ce nici nu-l știu,
Mă urmărește noaptea cu liniștea ei rece
Și-un dor de zări albastre prin sufletul meu trece.
Eu merg pe strada asta, în noaptea asta tristă,
Și nu știu până unde, va trebui să merg.
Pe strada asta care îmi pare tot mai tristă,
Chemat ca de-o bătaie duioasă de batistă,
De pale felinare ce-n depărtări se șterg,
Cu sufletul, cu umbra pășesc în noapte-adâncă,
Trei frați pribegi, departe, mânați de-același dor?
Eu vreau lumina asta să mai dureze încă,
Și umbra mea dorește o noapte mai adâncă,
Iar sufletul meu numai un cer strălucitor.