De când Judecătorul Sfânt
Privirea de proroc mi-a dat-o
Citesc în ochi de pe pământ
Şi răutatea şi păcatul.
Eu Dragostea am proclamat,
Ale-Adevărului lumine –
Apropiaţii mei turbat
Cu pietre aruncau în mine.
Pe cap cenuşă-atunci mi-am pus
Milog lăsai lumea vicleană
Şi iată că-n pustiu sunt dus
Având din cer, ca păsări, hrană.
Legea Celui Etern păstrând
Supusă mi-i orice jivină,
Mă-ascultă stelele sclipind
Vesel cu raze de lumină.
Când prin oraşul zgomotos
Mă furişez eu cu grăbire
Bătrâni cu zâmbet vanitos
Dau la copii povăţuire:
„Priviţi – exemplu vouă bun!
Trufaş – cu noi n-avu-mpăcare
Vrând să ne mintă ca nebun
Cuvânt că de la Domnul are!.
Priviţi, copii, cum ei sfârşesc:
Ce-i de ursuz şi gol, şi galben,
Priviţi-l ce sărac şi slab e
Toţi cât îl mai dispreţuiesc! ”
Sensul versurilor
Piesa descrie viața unui profet marginalizat și disprețuit de societate, dar care își păstrează credința și legătura cu divinitatea în ciuda suferinței și a ostracizării. El este văzut ca un nebun de către cei din jur, dar găsește consolare și putere în credința sa.