Oare cunoști meleagul sălbatic unde toate
– Uscatul crâng și lunca – în soare înfloresc?
Și urii viclenia și lenea îi slujesc?
Și inimile-s pururi de patimi tulburate?
Și unde mai răsar în câte-un an
Minți reci și tari ca piatra
ce-n piscuri străjuiește,
Dar frântă li-i puterea de timpuriu alean,
Și-a binelui lumină curând îi hărăzește.
Acolo prea devreme devine viața grea
Și după desfătare mustrarea nu-ntârzie,
Acolo geme omul în lanțuri și robie!..
Prietene! Meleagul acel.. e țara mea!.
P. S. Ah, dacă mă-nțelegi cumva, să taci;
Îmi iartă-aceste-aluzii mult prea clare;
Minciuna adevăru-l înfășoare:
Cu toții sântem oameni! – Ce să-i faci?!..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o melancolie profundă față de patrie, descriind-o ca un loc sălbatic, plin de suferință și robie. Vorbitorul își îndeamnă prietenul să tacă dacă înțelege durerea din spatele cuvintelor sale, sugerând o realitate crudă ascunsă sub aparențe.