Mihail Lermontov – Demonul – Partea I

Poveste Orientală.
Partea I.
Mâhnitul Demon, singuratic,
Peste pământ zbura tăcut,
Și fruntea lui ca de jăratec
Își amintea despre trecut
Când în lumină orbitoare
Ca heruvim el strălucea,
Și când cometa călătoare
Schimba cu el o salutare
Și-alintător îi surâdea;
Când dintre neguri de vecie
Setos de-a ști, sta urmărind
Toți aștrii-n caravană vie
Prin necuprinsuri pribegind ;
Și fericit putea sa fie
Ca-ntâia lumii creatură,
Străin de îndoieli și ură,
Și veacuri sterpe-n lânced șir
Nu-i tulburau senina minte…
Și multe, multe…dar ce-a fost
Nu mai putea și n-avea rost
În voie să-și aducă-aminte!.
II.
De mult, proscris, el rătăcea
Prin trista lumilor risipă,
Și veacul după veac fugea,
Cum fuge clipa după clipă,
În uniform șirag nenfrânt.
Stăpân pe-acest mărunt pământ,
Cu silă-n neagra lui pornire
El uneltea, si-n drumul său
N-afla nicicând împotrivire –
Și s-a scârbit de-atâta rău.
III.
Peste Caucaz, cu norii-alături,
Cel izgonit din rai plutea ;
Sub el Kazbekul în omături
Ca diamantul scânteia;
Și-adânc, cu povârnișuri sterpe,
Ca unduirile de șerpe,
Cotea Darialul luminos,
Iar Tereku, ca leu-n salturi,
Zburlindu-și coama viforos,
Urla, și păsări din înalturi,
Și fiara-n munți cu răget crud,
Al apei vuiet îl aud ;
Și nouri auriți, în zare,
Plutind alene dinspre sud,
Îl însoțesc spre nord, spre mare ;
Iar stâncile, ce-n grea grămadă
În mreji de taine pirotesc,
Își pleacă frunțile să vadă
Cum valuri repezi licăresc ;
Înalte turnuri de castele,
Din stânci privesc cumplit și treaz –
Sunt uriașe santinele,
La poarta mândrului Caucaz!
Sălbatică și minunată
Era divina lume, toată ;
Dar mândrul duh, cu mut dispreț
Privi ce Domnul său crease,
Și-nalta fruntea sa rămase
Încremenită sub îngheț.
IV.
Sub el, cu vie frumusețe,
Priveliști noi răsar din zbor :
E Gruzia, și văi mărețe
Se-astern ca un bogat covor ;
Rai fericit, rai pământesc!
Par plopii piramizi semete ;
Pâraie’n zvon rostogolesc,
Pe fund, prundişuri colorate;
Prin tufele de trandafiri,
Privighetorile-nfocate
Slăvesc frumoasele furate
De glasul dulcei lor iubiri.
Cinarii deși, umbrind cuminte,
Cununi de iederă-mpletesc ;
Sunt peșteri unde, -n zi fierbinte,
Sfioșii cerbi se-adăpostesc,
Și viață-n toi, și strălucire,
Și frunzele în freamăt blând,
Și mii de ierburi respirând,
Și mii de glasuri în vorbire!
Dogoarea dulcilor amiezi,
Mireasma nopților senine,
De rouă și răcoare pline,
Când stelele sclipind le vezi
Ca ochii tinerei gruzine! …
Dar, vai, splendoarea-ntregii firi
Nu poate-n inima pustie
A demonului să învie
Nici forțe noi, nici noi simțiri ;
La toate-aceste, cel semeț
Privea cu ură și dispreț.
V.
Cu truda robilor, pe munte,
Gudal, bătrânul, și-a durat
Castel de ziduri apărat,
Ca veacurile să le-nfrunte.
Pe culmi și-n văile adânci,
Cad umbrele-i înalte, drepte,
Din turn către Aragva-s trepte
Șerpuitor tăiate-n stânci ;
Pe ele, cu ulciorul, seara,
Cu ceadra fluturând spre brâu,
Prințesa tânără, Tamara,
Scoboară sprintenă la râu.
VI.
De ani, puternicul castel
Privește mohorât seninul ;
Dar azi e chef și larmă-n el,
Zurnaua sună, curge vinul ;
Gudal azi fata și-o mărită!
Toată rudenia-i poftită;
Sus pe terase, pe covoare,
Mireasa, fetele petrec,
Și-n râs și jocuri se întrec.
Ascuns de munți e roșul soare
Și umbrele-nserării trec.
Umplând de cântec vesel casa,
Din palme, ritmic, bat pe loc;
Prinzând zurnaua-n mâini, mireasa
S-avântă, sprintenă, la joc ;
Deasupra capului o saltă,
Mladie, zveltă și înaltă ;
Acum ca vântul a pornit,
Acum, oprindu-se privește,
Și ochiul ei aprins sclipește
Sub negre gene, ca vrăjit ;
Acum se-nclină, se-nfioară,
Acum sprincenele-i vorbesc,
De pe covor se-nalță, zboară
Piciorul ei dumnezeiesc ;
De-o dulce voioșie plină
Surâde, gingașă, senină:
Când luna raza și-o destramă
Jucând în abur străveziu,
Abia-i cu-acel surâs de-o seamă,
Ca viața, tinerețea, viu.
VII.
Mă jur pe-al stelelor noian,
Pe răsărit și asfințire,
Că nici slăvitul șah persan,
Și nici un rege pământean
N-a sărutat așa privire ;
Nici o fântână țâșșnitoare,
În vechi haremuri, pe căldură,
Cu pulbere răcoritoare,
N-a dezmierdat așa făptură;
Și nici o mână așa păr
N-a mângâiat, într-adevăr,
Nici chiar în visele-ndrăznețe ;
Și de când raiul l-am pierdut,
Mă jur c-atâta frumusețe
Pe lume nu s-a mai văzut!.
VIII.
E ultimul ei dans sub soare!
A lui Gudal moștenitoare
Din leagăn liberă trăia ;
Dar mâine, vai, o aştepta
O altă țară-n depărtare,
Robia crâncenă, haină,
Și o familie străină.
Și-ades o tainică-ndoială
Umbrea obrazu-i luminos ;
Mişcările cu-ncetineală
Creșteau atât de-armonios,
Atât de grăitoare toate,
Și-așa de simple, minunate,
Că Demonul, de-ar fi zburat,
Și-ar fi zărit făptura-i clară,
Și-ar fi adus aminte iară
De frații lui de-odinioară,
Și fără voie-ar fi oftat….
IX.
Și Demonul zări…Deodată,
O tulburare neașteptată
Simți în el, ca niciodată.
Iar sufletu-i pustiu și mut
De-un cântec gingaș s-a umplut –
Din nou a înțeles că-s sfinte
Iubirea, binele, frumosul! …
Și mult timp, el, întunecosul,
Privi cu drag, privi cuminte,
Priveliştea ce-i sta-nainte ;
Și visuri care-i aminteau
Despre trecuta fericire
Ca steaua după stea treceau
Sub fermecata lui privire.
De-o forță tainică cuprins,
Tristețe nouă cunoscuse ;
Simțirea-i să vorbească-a prins
Un grai în care se născuse.
Că va renaște este-un semn?
Nici un cuvânt mârșav, nedemn,
Să afle-n mintea-i nu-i în stare…
Uitarea? Domnul nu-i dăduse;
Dar nici n-ar fi primit uitare! …
……………………………….
X.
În asfințit, pe-ngustul mal,
Urmând Aragva ce se-alungă,
Sosit aici din cale lungă,
La nuntă, pe-nspumatul cal,
Zorește mirele s-ăjungă.
Cu daruri scumpe încărcate,
Pe urma lui, pășind greoi,
Vin pe poteci, în stânci tăiate,
Cămilele în lung convoi ;
Cum pasul liniștit și-l țin,
Le sună clopoțeii lin…
El însuși, prinț de Sinodal,
E-n frunte. Zvelta lui statură
La mijloc strânsă-i în centură ;
Mânerul latului pumnal
Și-al sabiei sclipesc de stele,
Încrestături de-argint pe pușcă :
Foșnește ciuha peste ele,
Cu dungi de aur la vipușcă ;
Mătasea pune flori pe șa,
Căpăstru-n perle, ca sub nea ;
Sub el, fugarul sârg, în spume,
Din Karabah urmaş focos
Al celor mai iuți cai din lume,
Urechea-și mișcă sperios,
Și, sforăind, pieziș privește
Cum râul jalnic clocotește.
E drum îngust, primejdios!
La dreapta, zid abrupt de stânci,
La stânga, apele adânci.
E ceas târziu. Necontenit,
Din munți și codrii plini de șoapte,
Se face noapte, tot mai noapte…
Convoiul pasul și-a sporit.
XI.
În calea lor un paraclis…
Aici, de mult dormindu-și somnul,
Se odihnește întru Domnul
Un prinț de-un braț vrăşmaş ucis.
De-atunci, orice drumeț trecea,
După-o străbună cuviință,
Lângă altar îngenunchea,
Rugându-se cu umilință ;
Și ocrotit era de cer
De-al musilmanilor jungher.
Dar mirele n-a pus temei
Pe strămoșescul obicei.
Căci Demonul l-a prins curând
În mreaja dulce a ispitei,
Și el, cu patimă în gând,
Sorbise buzele iubitei.
Când, iată, umbre se ivesc :
Sunt două…patru…se-nzecesc…
Din față-npușcături pornesc!
Ce-o fi? …Se-nfipse-n scări, sub munte,
Viteazul prinț, strângând de frâu,
Papaha și-o –ndesă pe frunte,
Și-a smuls pistolul de la brâu ;
Trosni năgaica, și, spre ceată,
Se napusti ca o săgeată…
Rasbubui un pocnet nou,
Și-un strigăt sparse departarea,
Stingându-se-n treptat ecou…
Curând sfârși încăierarea :
Izbitiți de-al luptei viclesug,
Înspăimântaţi, gruzinii fug!.
XII.
E pace iar. Înghesuite,
Cămilele privesc cu teamă
Spre leșurile risipite,
Și pacea nopții o destramă
Cu clopoțeii lor de-aramă.
Întreg convoiul e prădat ;
În jurul morților, sub stele,
Flămânzii corbi s-au adunat!
Cei morti n-afla-vor somn ușor
În tihna lespezilor grele,
Alături de părinții lor;
Și n-or veni cernite mame,
Surori, în negrele marame,
Jelindu-i mâinile să-și frângă,
Deasupra raclelor sa plangă!
De-aceea, când de-aici i-or duce,
Pioase mâini vor ctitori
În amintirea lor o cruce ;
Și iedera, sub soare cald,
Mângâietor o va-nflori
Cu-mbrățișare de smarald ;
Și-ades drumeții s-or opri,
Chemați de-a frunzelor arcadă,
La umbra Domnului să șadă….
XIII.
Năprasnic, pe cărări abrupte,
Gonește calul, sforaind
Și năpustindu-se ca-n lupte
Acum, pe stâncă zăbovind,
Suflând pe nările largite,
Neliniștit ascultă-n vânt;
Izbind deodată- în pământ,
Cu tropot aprig de copite,
Zburlindu-și coama sub avânt,
O ia n-ainte cu turbare ;
Pe el e-un călăreț tăcut!
Din când în câd în șa tresare,
Și-n coamă fruntea i-a căzut.
Lăsând dârlogii în neștire,
Picioarele şi-anfipt în scări,
De pe veșmânt, fără oprire,
Se scurge sânge pe cărări.
Tu, aprig cal, ca o sageată
L-ai scos din luptă pe stăpân,
Dar l-a ajuns prin beznă-ndată
Un osetin c-un glonț păgân!.
XIV.
Tot neamul lui Gudal e-n jale,
Norodu-n curte stă mâhnit :
Al cui fugar, zdrobit de cale,
Pe-al porții prag s-a prăbușit?
Și cine-i călărețul care
Pe dânsu-i fără de suflare?
Al luptei zbucium și avânt
În dunga frunții sunt păstrate.
I-s armele însângerate,
Și-n sânge-i scumpul său veșmânt;
În cea din urmă opintire
Și-a nfipt în coamă mana-i grea.
Scurt timp, mireasă, pe-al tau mire
L-a aşteptat privirea ta!
Dar prințul și-a ținut cuvântul :
La nunta lui, din Sinodal,
Vanit-a el gonind ca vântul…
Dar cât e lumea și pământul
El nu va mai sări pe cal! ….
XV.
Căzu napasta, fulgerând,
Peste familia tihnita!
Pe-al ei divan e prabuşită
Tamara, -n hohote plângând;
De lacrimi pleoapa i se-ncarcă,
Se zbate pieptu-i furtunos ;
Când, iată, lângă dânsa, parcă,
Răsună-un glas misterios :
– « Nu plange! Lacrimile tale
Nu-l pot trezi pe cel ce-i stins!
Zadarnic te topești de jale,
Și ochii mari sunt grei de plâns!
Să pună preț, el nu-i în stare
Pe chinul tău ; de unde-i dus,
Priveste-acum cu desfătare
Lumini cereşti ; Şi-acolo, sus,
Ascultă-al îngerilor grai…
Marunte visuri şi regrete,
Și vaietele unei fete
Ce-nseamna pentru cel din rai?
Dar soarta celui stins în pripă,
Şi umbra pieritoarei vieţi,
Nu preţuiesc nici cât o clipă
Din nesfârşitele-şi tristeţi!.
Fără cârmă şi vântrele,
Pe-al văzduhului ocean,
Mii de aştri, mii de stele,
Trec prin linişti de noian ;
Peste şesurile-ntinse,
Peste-al lumii vis stingher,
Norii, -n pâlcuri necuprinse,
Fără urme trec pe cer.
Nu-i îngenuncheză lutul,
N-au mâhnire, n-au nici dor ;
Nu pot regrete trecutul,
Nu visează viitor.
Tu la orice încercare
Fă-ţi din pilda lor temei ;
Calmă şi nepăsătoare,
Şi-mpăcată fii, ca ei!.
Şi-ndata ce a nopţii umbră
Va revarsa tăcerea-i sumbră,
Când, ca vrăjit de un cuvânt,
Va adormi acest pământ ;
Când vântul printre stânci va bate
Stârnind şi ierbile uscate,
Și păsările ascunse-n ele,
Ce-n vbor zbucni-vor uşurele ;
Când pe sub viţele de vie,
Din rouă bând cu lacomie
În noapte, flori vor înflori ;
Când luna-ncet se va ivi
De după munţii ce par temple,
Ca pe furiş să te contemple ;
Atunci eu voi veni din hău
Să priveghez la capul tău,
Şi peste pleoapele lăsate
Voi ţese visuri minunate… ».
XVI.
Şi glasul conteni. În zare
Cuvânt după cuvânt muri.
EA, tresărind, în jur privi…
O neştiută-nfiorare
Urcă spre rumenul obraz;
Tristeţea inima-i destrama,
O fură-un dor, o soarbe-o teamă
Se pierde-n negrăit extaz ;
Fierbinte-i gingaşul răsuflet,
Simţirea-i fierbe, şi-al ei suflet
A rupt catuşele lui vechi ;
Prin vine vâlvătăi se-adună…
Iar glasul minunat răsună
Mereu aproape de urechi.
Abia spre ziuă, somnul greu
O dobândi pe ne-aşteptate;
Dar mintea-i depăna mereu
Profetice visări ciudate:
Un tânăr, cu tăcerea geamăn,
De-o frumuseţe fără seamăn,
Se apleca spre dânsa-ncet ;
Era în trista lui privire
Atâta jale şi iubire,
Era atât de mult regret!
Dar nu e îngerul de pază
Ce către cer durează punţi,
Căci nu luceşte nici o rază
În jurul mândrei sale frunţi,
Nici duh din iad ce-ar îngrozi;
O, nu! Faptura lui străină
Parea şi beznă, şi lumină,
Şi noapte-n miez, şi miez de zi! …