Mă iartă! cea din urmă oară
Ne întâlnim şi mâna-ţi ţiu.
Mă iartă! liberă poţi iară
Să fii, dar fericită nu.
Știu, într-un val de-nfiorare,
Cândva tu iar vei tresări,
Doar auzind un nume care
A fost al celui ce pieri.
Sunt vorbe cu tâlcuri puţine.
Le-alungă cei mulţi, cei trufaşi.
Dar ele sunt una cu tine,
Uitării nu poţi să le laşi.
O raclă-s cuvintele-acele,
Trecutu-ngropat e-n străfund.
Doar doi înţeleg ce spun ele,
Doar doi de-un fior se pătrund.
O clipă am fost împreună.
Alături vecia-i nimic;
Simţirile toate, într-una,
Le-am ars în sărutul unic.
Mă iartă! fu scurtă iubirea,
Dar tu să regreţi n-are rost:
Ce grea ne-a părut despărţirea!
Mai grea întâlnirea-ar fi fost.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul unei despărțiri inevitabile, dar și acceptarea faptului că reîntâlnirea ar fi fost și mai dureroasă. Vorbitorul își ia rămas bun, eliberând persoana iubită, dar amintindu-i de legătura unică pe care au avut-o.