Eu sunt ambasadorul Melancoliei,
și iată,
mult prea duioasele mele scrisori
de acreditare:.
PRIMA SCRISOARE:.
Noi, Padișahul
întregii Melancolii,
Împărat al Singurătății de Sus și de Jos,
stăpânitor
absolut al Regatului Dor
și Prinț Senior
al Tristeții,
dăm știre la toți ca să fie cu luare aminte
către solia trimisului nostru numit Menestrel.
Dată azi în cetatea Mâhnire.
A DOUA SCRISOARE:.
(Fiind scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile, scrisoarea se adresează numai celor care pricep de la sine această limbă.
A TREIA SCRISOARE. BALADA LUI MENESTREL, CARE BĂTU PÂN’ ACOLO DRUM DE MULTE VIEȚI, CI N’A FOST VREDNIC SĂ TREACĂ DE POARTĂ ȘI SĂ ADUCĂ SOLIA:.
Era un castel înecat în verdeață,
pe porțile negre sculptat un dragon
părând că de întotdeauna veghează
să nu intre lume străină-n donjon.
Veneam de departe, albastru derviș,
și ostenit după șirul de ani,
portam pe veșmânt și pe frunte înscriși
versete din Pali și psalmi din Coran.
Eu nu căutam nicăierea nimic,
se auzea de prin crânguri de roze
cântarea ciudată a lui Laostic,
pierdut în adâncă și blândă hipnoză.
Desculț și purtând o cunună de pai
de rogoz, m’au chemat musafir
(era chiar în ziua de Sfântu’ Mihai)
la prânzul cel mare de după Turnir.
Dar eu am tăcut și-am plecat mai departe,
și fără să trec pe sub porțile vechi,
Eu însumi, pe veci încifrata mea carte,
un cântec de vis îmi suna în urechi.
Sensul versurilor
Piesa este o metaforă a căutării și a imposibilității de a atinge un ideal. Menestrelul, sol al melancoliei, nu reușește să treacă de porțile castelului, simbolizând eșecul în a găsi împlinirea.