Ca a nopții poezie,
Cu-ntunericul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar,
Tu cântare întrupată
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.
Ca zefirii ce adie
cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Își sting sufletele lor,
Astfel notele murinde,
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ți tremurândă,
Ca dulci gânduri de poet.
Sau ca lira sfărâmată
Ce răsgeme-ngrozitor
Când o mână înghețată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ți tremurândă
Bate-un cântec mort și viu.
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.
Ești tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Ești ființa-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?.
Ah, ca visul ce se-mbină
Palid, lin, încetișor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.
Sensul versurilor
Poezia descrie o artistă ca pe o entitate divină, o muză care inspiră emoții profunde și dor. Ea este comparată cu elemente ale naturii și cu muzica sferelor, sugerând o frumusețe și o putere transcendentă.