Mihai Codreanu – Amurg de Noiembrie

Cad frunze-ngălbenite, cad mereu…
Și vântul geme-n toamna-ntârziată
Și fiecare frunză scuturată
Cuprinde-o lacrimă din pieptul meu.
Mă simt străin de tot ce mă-nconjoară,
De mine însumi chiar mă simt străin…
Și-al sării trist și-ntunecat declin
În giulgiul său de nouri mă-nfășoară.
O negură de corbi se-nalță-n stol
De pe-un copac cu ramuri despoiate
Și-ntr-un potop de strigăte stacate,
Sfidând amurgul, se topește-n gol.
Îmi amintesc de vremea de-nainte,
De fluturi și de flori îmi amintesc…
Și cum pe drumuri singur rătăcesc,
De tine, draga mea, mi-aduc aminte:
Cum te-așteptam în brațe să te strâng
Pe banca din aleea solitară,
Pe când în străvezia primăvară
Privighetorile cântau în crâng!
Era pe-atunci speranță-n orice rază
Și dor în orice floare… și era
Atâta poezie, draga mea.
…Și văd cum toate-acum se-nmormântează.
Iar peste moartea sufletului meu,
Ucis și el de-a Firii grea durere,
Încet se lasă noaptea… și-n tăcere
Cad frunze-ngălbenite, cad mereu…