Miguel Hernandez – Rănitul (I)

Zac răspândiţi răniţii pe câmpul de bătaie.
Şi din cuprinsu-acela de trupuri luptătoare
ţâşneşte-o holdă-ntinsă, fierbinte, de şuvoaie
din răguşite-izvoare.
Sângele-ntotdeauna spre ceruri plouă, -n sus.
Iar rănile întocmai ghiocurilor sună
când în cuprinsul rănii-s iuţeli de zbor, şi flux
de valuri se adună.
E gust de mare-n sânge, de pivniţă săracă.
Pivniţa mării plină cu vin gustos ţâşneşte
acolo unde-n zvâcnet rănitul se îneacă,
există şi-nfloreşte.
Iată-s rănit: mai multe vieţi mi-ar trebui.
Aceasta nu-mi ajunge la marea-nvestitură
de sânge, cea pe care-o vreau pentru răni jertfi.
Să spună cine n-a fost atins de-a rănii-arsură.
Viaţa mea-i o rană-a juneţii fericite.
Vai celui ce în viaţă rănit nu-i, şi nu ştie
Ce-i rana; de odihnă nicicând n-o să profite,
nici vesel n-o să fie.
Şi dacă în spitale ei merg cu bucurie,
livezi ele-ar ajunge, de răni întredeschise,
de roşii oleandri-nfloriţi de chirurgie,
de uşi cu sânge scrise.