Cu ochii tăi eu văd o molcumă lumină,
pe care, orb, cu ochii mei n-o pot vedea;
cu pașii tăi sarcină port pe umeri, grea,
ce obosit sub zări umblând, mi-a fost străină.
Cu mintea ta mă-ndemn spre ceruri fără nume,
cu aripile tale, fără pene zbor.
La bunu-ți plac pălesc și mă-nroșesc de zor,
îngheț la soare, jar mă ia în brume.
În vrerea ta e-obârșia voii mele,
în tine iau ființă gândurile-mi stele,
în duhul tău se nasc cuvintele-mi pe rând.
Prin mine eu ca luna s-ar părea că sunt.
Căci ochiul nostru-n ceruri cu vederea prinde
atâta doar cât soarele în larg aprinde.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dependență profundă față de o altă persoană, văzută ca o sursă de lumină, inspirație și direcție. Eul liric se simte incomplet și dependent de celălalt pentru a vedea, a acționa și a exista.