Ca frumusețea ta să reînvie
În altă doamnă, nu atât de dură,
Eu rog s-adune veșnica natură
Tot ce prin vreme îți răpește ție,
Și tot ce-n chip ai sfânt și armonie
Să treacă-n altă nobila figură
Și-Amor celestul, ce de noi se-ndură,
În inimă să-i toarne duioșie.
Și-adune cerul multele-mi suspine
Și lacrimile, dându-le-n tăcere
Cui va iubi-o iar cu disperare.
Acela doar, născutul după mine,
O va urni cu propria-mi durere,
Primind ce n-am acum eu: îndurare.
Sensul versurilor
Poezia exprimă dorința ca frumusețea persoanei iubite să renască într-o altă ființă, atenuând duritatea destinului. Vorbitorul își dorește ca viitorul iubit să primească îndurarea pe care el nu o are, fiind copleșit de suferință și suspine.