Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân’ ce moare,
Roșind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodată-ai auzit?
Și-apoi ai fost spre seară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii șoptesc
Și vânturile toate tainic se înroșesc?
Și ce-ai simțit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viață pentru aripi ușoare,
Să zbori, să zbori departe și fără încetare?
O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu știe ce dorește și moare.. tot dorind!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul profund de dor și melancolie, sugerând o căutare nesfârșită a ceva neidentificat, care aduce doar tristețe și o moarte în dorință. Vorbește despre frumusețea tristă a cântecului lebedei și despre sentimentul de dor nemărginit simțit în singurătatea unei grădini de toamnă.