O fântână adâncă, răcoroasă,
Cu cumpăna nervoasă, parcă-aș fi eu,
Ridicat la ceruri.
Are tot ce-i trebuie ademenitoarea fântână
Adâncă, din Bărăgan,
Numai găleata-i lipsește.
Cui îi este sete, trebuie să se arunce în ea.
Bea, se satură, dar Dumnezeu știe
Cum mai reușește să iasă afară,
În caz că după ce și-ar astâmpăra setea,
Ar dori să plece, ori i-ar fi foame.
Dragostea:
Nici cumpănă, nici găleată,
Numai locul unde am fost suspendat pe cer,
În chip de spic de flacără,
Înălțat la ceruri și oprit pentru o clipă
La o anumită treaptă.
Unică.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura complexă a dragostei, comparând-o cu o fântână adâncă și dificil de navigat. Metaforele sugerează o căutare intensă și o stare de suspendare, evidențiind unicitatea și efemeritatea experienței.