– Surioară dragă, am…
– Am venit să-mi dai și mie…
– Pân’ la primăvară…
– N-am.
– …un grăunte… ai o mie.
– N-am.
– Dar toată lumea știe:
E doar lucru cunoscut.
– Am, da’ nu vreau
să-mprumut!
Astă-vară ce-ai făcut?
– Am cântat…
– Acuma joacă!
– Îmi e foame, c-aș juca…
– Joacă…
– Nu mă enerva,
Că-s nervos… îmi dai, or…
– Ba.
– Ești zgârcită…
– Mă-nchin.
– da’ o să te-ntind puțin.
Și-agățând vioara-n grindă
Greieru-nșfăcă furnica
Și-ncepu „să o destindă”.
Și-a bătut-o zdravăn, vere!
Apoi s-au oprit. Tăcere.
Amândoi stăteau ca muți.
– Ei, acuma mă-mprumuți,
Surioară?
– Cu plăcere.
Sensul versurilor
Piesa prezintă o interpretare întunecată a fabulei clasice, unde greierele, în loc să sufere consecințele lenei sale, recurge la violență pentru a obține provizii de la furnică. Finalul ironic subliniază o inversare a rolurilor și o critică a exploatării.