Trup, portar al sufletului,
în care poate-a spera e zadarnic,
trup iubit, mai mult decât pot iubi;
inimă transfigurată într-un ciboriu viu
gură mereu întinsă la cele mai noi momeli,
mare în care vâslești, izvor de unde să bei;
pâinea și vinul ritualurilor sărbătoriri;
ascunzătoare a somnului, peșteră neagră dulce;
lut de nedespărțit dat ofrandă pașilor noștri.
Aer care mă umple de ceruri și zboruri;
freamăt de-a lungul nervilor; zvâcnet de fibră în fibră;
ochiul scurt timp deschis înspre imensul vid.
Trup, prietenul meu bătrân, noi vom muri împreună.
Cum să nu te iubesc, formă cu care m-asemăn,
dacă în brațele tale țin lumea?.
-traducere de Cătălina Frâncu-
Sensul versurilor
Piesa explorează relația intimă dintre corp și suflet, meditația asupra mortalității și aprecierea corpului ca fiind esențial pentru experiența umană. Corpul este văzut ca un prieten vechi, un portar al sufletului și un mijloc de a experimenta lumea.