Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină,
încât schela uitată pare un turn de sidef;
din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane,
brațe, ce din parcuri te cheamă.
Parfumul lor, mai ușor decât orice parfum,
aburind amărui, te-nfioară.
Dansând, vântul poartă trecătorii de subțiori,
păsările nu mai contenesc pe limba lor.
În asfințit, un îndepărtat ocean de aur își rostogolește valurile mărunte pe cer.
Primăvară, și eu îți cer acum o veste bună:
ce-a mai rămas din mine, adună tu-ntr-o mână
și-nsuflețește-mi lutul cu răsuflarea ta.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și dorință de renaștere sufletească, folosind imagini ale naturii și ale luminii primăverii. Vorbitorul cere primăverii să adune rămășițele trecutului și să-i insuflețească existența cu o nouă speranță.