Din orice nor care trece
îți poți făuri un radvan –
să-ți poarte spre șetaua cea rece
fierbintele vis năzdrăvan.
Nu crede-n stihia-i domoală,
în pașnicii-i pași de bătrân.
Furtună duc norii în poală
și-ascund câte-un fulger în sân.
Din orice dangăt de clopot
îți poți face-o scară la cer.
Al sângelui repede ropot
e singurul tău temnicer.
E inima ta pământeană
făcută să bată aici;
spre-a cerului palidă geană
doar ochii ți-e dat să-i ridici.
Din orice copac al pădurii
se poate ciopli un catarg –
dar cruntul sărut al securii
e prețul plecării spre larg.
În rănile veșnic deschise
mai gâlgâie sevele-adânci.
Alminteri, corabia cu vise
își spulberă prora de stânci.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de apartenență și limitările impuse de condiția umană. Sugerează că, deși putem visa la măreție și la depășirea limitelor, suntem legați de realitatea pământeană și de propriile noastre vulnerabilități. Visurile mărețe au un preț, iar ignorarea realității poate duce la dezamăgire.