Departe de drumuri,
Departe de căile ce duc spre viață
Și moarte-
stau ferit, ca într-un adânc, și aștept ceva.
Se odihnesc picioarele mele.
E timpul să vin la Tine.
În Tine ca în mormânt să adorm.
Trupul meu – ba fierbinte-i, ba răcoros.
Amețeli de la-nălțimile munților.
Cuvintele spre tării se-nalță, spre liniște, spre începuturi.
Întinde-mi mâna!
Nu mă lăsa însingurat în pustie! –
Adăpostește-mă printre îngerii Tăi –
Să-ți cânt o nesfârșită tristețe.
Acest minor ce sângele-mi aprinde e semnul
pe care Tu mi l-ai dăruit la naștere,
în ziua în care și eu Ți-am deslușit lumina.
Nu vreau ca noaptea fața
pentru totdeauna să-mi învăluie.
Năzuiesc la lumile Tale,
spre cerurile Tale mă avânt,
însă în zbor – viața mi se stinge,
pierzându-se pe drum.
Una după alta strâmbându-se, lumile curg,
spre ele ademenindu-mă.
Deasupra – stele negre mă luminează, iar jos
se rotesc înaripații îngeri, cu puterea mea
hrănindu-se.
Zilele și anii mei fugari sunt, se-mprăștie.
Sângele, ca eternitatea, în mine se răcește
și duios, potolitor se contopesc
acorduri de Mozart cu-acorduri de Bach –
sunt atent la ritmurile acestor două suflete
încât și eu devin, ajung flaut vrăjit –
universal cântă în vecia-i toată,
în jur înfloresc flori de necrezut
și aroma lor cu-ncetul mă trezește
din adâncul somn.
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie spirituală spre divinitate, marcată de melancolie și dorința de a transcende efemeritatea vieții. Naratorul caută refugiu și iluminare, confruntându-se cu efemeritatea timpului și atracția lumii materiale, aspirând la o uniune eternă cu divinul.