Am înțelepciunea condamnatului la moarte:
Nu dețin lucruri care să mă stăpânească.
Testamentul l-am scris cu propriul meu sânge: „S-aveți încredere în apă, locuitori ai cântecelor mele!”
Am adormit însângerat și-ncoronat cu zorii…
Visând că inima pământului era mai mare decât harta lui, mai clară decât oglinzile sale și eșafodul meu.
Se făcea că un nor alb mă ridica-n văzduh,
precum o pasăre cu aripi de vânt.
În zori, chemarea celui ce păzește noaptea
mă deșteptă din somnul meu, din graiul meu
și-mi spuse: Vei locui într-un alt trup, de-aceea schimbă-ți ultima dorință, căci ceasul celei de-a doua execuții fuse amânat.
Dar până când?, îl întrebai.
Așteaptă să mai mori o dată, îmi răspunse.
Nu dețin lucruri care să mă stăpânească, căci testamentul îl scrisei cu propriu-mi sânge: „O, trăitori ai cântecelor mele, s-aveți încredere în apă!”
Și eu, chiar ultimul de-aș fi, tot aș găsi destule versuri…
Este-un tablou în fiece poem.
Picta-voi pentru rândunele harta primăverii, și pentru trecătorii străzii, copacii cei umbroși, pentru femei, albastrul pietrei semiprețioase
Un drum mă va purta, iar eu îl voi purta pe umeri, până când lucrurile își vor recapăta forma adevărată.
Apoi voi asculta originalul:
Fiecare poemă este o mamă care-și caută fiul printre nori, în jurul fântânii cu apă.
„Fiule, te voi elibera. Sunt însărcinată.”
Fiecare poezie este un vis. Am visat că visam.
El mă va purta, și eu îl voi purta pe el
până când voi scrie ultimul rând
pe marmura mormântului: „Am adormit pentru-a zbura”.
Și lui Mesia duce-voi încălțăminte, pentru-a străbate, ca ceilalți, cărarea din vârful muntelui spre lac.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema acceptării morții și a renașterii spirituale prin artă. Condamnatul la moarte își lasă testamentul sub forma poeziei, găsind libertate și speranță în creație.