Ce luminoasă ești, ziua mea netrăită..
Nimbul tău după fruntea mea ia măsură.
Trec prin pădurea de oameni și spun fericită:
„Vreau să sărut o singură stea pe gură..”.
Dreaptă luci tinerețea mea ca o sabie
Și fiece vis păzit de dânsa-nflori.
Buzele mele spuneau uneori: „voi muri”..
Însă pe toate mările, aveam o corabie.
Până ce sara veni și pălind m-am temut.
Iată sicriul meu care crește-n grădină.
Cine pe-aicea-ntr-un april o să vină,
Umerii mei de bronz să-i privească tăcut?..
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții. Vorbitorul contemplă tinerețea pierdută și se întreabă cine își va aminti de el după moarte.