Pădurea, când s-a făcut toamnă târziu,
a coborât, ca pe niște odoare,
clopotele ei de verdeață răsunătoare,
de care faurii pământeni nici nu știu.
Și ea – bătrâna – le-ngroapă ca pe morți
aceste clopote de stejari și de ulmi,
ce scufundate-n pământ mai visau despre culmi
și dulce prin somn sunau după grelele porți.
Atunci ca orbită lumea rămase,
crezând că mai vede înflăcăratele coame,
în vreme ce putred sânge de poame
spre buzele fetelor moarte-ncepea să se lase.
Sensul versurilor
Poezia descrie transformarea melancolică a pădurii odată cu venirea toamnei târzii. Imaginile puternice sugerează o pierdere a vitalității și o apropiere de moarte, cu ecouri ale trecutului persistând în somn.